Povara, desigur, nu e primită ușor. Construind piramide în pustiu și înălțând în gol catedrale, cu blocuri răpite din stâncă, omul cade, îngenunchiat de piatră dedesuptul pietrei și strivit ca o ciupercă de sânge. Înainte ca vârful monumentului să fi ajuns la ceruri pumnul sclavului s-a strâns injurios către stele și poetul, trimis în exil, să numere robii, la muncă, pentru că îndrăsnise în Metropolă să ‘nfrunte pe împărat, l-a văzut murind și l-a notat cu întristarea lui rece pe o tăblie.
Au tras în juguri, în umăr cu vitele, prizonierii din războaie, cruțați de chinul crestării ochilor cu lama și din temelii la creștetul mormântului regesc și al turlei cu orele aurite pe un cadran întunecat, lespezile au fost cimentate cu carne. Azi, linia muchiilor evocă numai visul în numele căruia s’au sfărâmat în tăcere veacurile de oameni și s’au încordat mânia, suferința și nădejdea.
Sunt feluri de a sări peste tine și feluri de a te mărgini în cuprinsul tău. Eroii ies din lume pe sus, prin azvîrlire în neanturile de de-asupra sau intră adânc în lume pe dedesupt. Lângă cuceritorul călare cu pavăza întinsă la suliți, merge călugărul desculț. Între aceste două personagii extreme se mistuie viermuită de vicii și ruptă din șira spinării și tăvălită ‘n sudoare toată omenirea.
Otilia Cazimir vine dintr’o grădină depărtată cu ghiocei trandafirii în traista de mătase și după ființa ei, resemnată să rămâie ceeace este, se ține un stol de fluturi care îi necăjesc surâsul. Ea cântă încet ca să nu neliniștească iepurii și albinele odihnite, în drumul către prisacă, pe spini. Printre silabele ei nu s’a strecurat niciodată glasul străin. În tot ce a șoptit și povestește s’a slujit cu simplicitate de vocea ei, ca o cusătoare de borangicuri, de firul ghemului ei. Femee, poeta a fost discretă, casnică și gingașă. Stihurile ei sunt împăturite ca o rufărie foarte curată, aromată cu sulfină, într’un dulap adânc de nuc. Poemele ei sunt camere proaspete într’o casă cu cerdac, cu icoane de argint, cu portrete domnești, învelită în năframa de aur a soarelui alb de nămiezi. O poezie de Otilia Cazimir e o batistă, cu două picături de lămâiță; poeta scoate dinlăuntrul mănușii, în care podul palmei zvîcnește ca o pasăre prinsă în liliac. Remedii pure pentru gemete adunate și pentru schițe de dureri.
D-ra Otilia Cazimir se deosibește în totul de intelectuala desgustată de sex și evadată din feminitate într’un hibrid. Ea nu poate avea nimic nici din muierescul vulgar al acelui tip de odaliscă agresivă, care își pune plasticul pe literatură ca o ventuză cleioasă. Pasul calcă lin, din piatră ‘n piatră de diamant și drumul inspirației sale e un pîrâu necontenit, limpede, cu toate luminile, deschise. Poeta acceptă povara. A rămâne un om când exemplul te ispitește și-ți aduce știrbiri, e o frumusețe.
E-adevărat că făptura fizică și intelectuală a poetei, aparține unui tip, pe care educația gramofonului l-a suprimat. Domnișoara Otilia Cazimir e o cucoană care a avut la curte argați la găini și spălătorese…
Tudor Arghezi
Probabil că în 2021, atunci când subsemnatul Remus Mohor s-a gândit să readucă acest medalion din negura timpului, cuvintele lui Arghezi nu și-ar mai avea farmecul și ar fi considerat ușor „depășit” iar frumoasele cuvinte aduse Otiliei Cazimir ar fi considerate în timpurile noastre sexiste. Lumea se schimbă, însă asta nu înseamnă că nu ne putem bucura de aceast frumos omagiu adus de Arghezi celebrei poete Otilia Cazimir.
0 Comments