Amintiri din izolare

2 min


mohor-marin

Dintr-un tablou aflat pe pereţii odăii celei curate de la drum ai casei părinteşti, ochii părinţilor mă privesc ca ai sfinților pictați în biserici, în orice unghi m-aş afla. Pe tata îl văd, într-o altă poză, în uniforma de caporal, înrolat în timpul celui de al Doilea Război Mondial, când Mareşalul Antonescu a ordonat:

„Ostaşi, vă ordon, treceţi Prutul! Zdrobiţi vrăjmaşul din Răsărit şi Miază-Noapte. Dezrobiţi din jugul roşu al bolşevismului, pe fraţii noştri cotropiţi. Reîmpliniţi în trupul ţării glia străbună a Basarabilor şi codrii voievodali ai Bucovinei, ogoarele şi plaiurile voastre!…”

S-a întors la vatră teafăr, numai că anii ”dictaturii proletariatului” și ai ”luptei de clasă”, ai colectivizării agriculturii și ai cotelor impuse ca despăgubiri de război către statul sovietic nu au fost mai uşori.

Eram copil când a venit domnu’ Gogu, perceptorul, s-a aşezat pe talpa prispei şi, răsfoind un registru, s-a adresat lui tata:

– Nea Marine, trebuie să dai 200 de lei, plus 50 pentru anul trecut.

O urmă de îngrijorare s-a ivit pe chipul „debitorului”, prevestind desnodământul nedoritei vizite:

– N-am, domnu’ Gogu. N-am de unde să-ţi dau, a răspuns tata, asemenea lui Ilie Moromete, despre care aveam să citesc mai târziu în romanul lui Marin Preda.

– Nu-mi dai mie, nea Marine, ci statului…

– Da’ statu’ ce-mi dă mie, domnu’ Gogu, a răspuns tata, tot în stil moromeţian.

– Spune, omule, achiţi sau nu achiţi datoria, ridică tonul nepoftitul musafir.

– Dacă spun că nu am, nu am, a schimbat glasul şi tata.Bineeeee, atunci îţi ridic ce ai în casă, e ordin…

– Du-te, mă, ia căruţa, să vină şi miliţianul Pompilică, îi porunci omului pe care-l lua de fiecare dată să-l apere de câini, dar şi de furia vreunui sătean.

Aşa s-a întâmplat. A venit potera, a azvârlit în căruţă îmbrăcăminte, plăpumi, perne, pături, ştergarele de pe pereţi, printre care şi o carte din care tata citea seara la lumina lămpii cu gaz. Aceeaşi lampă la care ţesuse mama păturile în nopţile de iarnă, aşteptându-l pe tata de pe front,precum Penelopa pe Ulisse; Doar că mama nu a avut peţitori în lipsa bărbatului ei.

Căruţa se depărta, câinii lătrau, mama plângea, iar dacă tata ar fi fost auzit cum înjura, l-ar fi săltat și pe el, măcar o noapte să stea în beciul miliţiei.

De unde, de neunde, făcând tata rost de bani, s-a dus la Primărie.

– Vezi, nea Marine, vezi că se poate? al’dată poate fi mai rău… l-ar fi întâmpinat perceptorul, care tocmai vorbea cu primarul M. C. acesta obişnuit să se adreseze ţăranilor cu apelativul „tovarăşe”, deşi lumea vorbea că mai marele satului aderase odinioară la mişcarea legionară. Intervenise şi el:

– Nu e după noi, băi, tovarăşe… uită-te colo…

Îndreptându-şi privirea în direcţia arătată, tata a zărit chipul surâzător al „tovarăşului” Stalin, dintr-un imens tablou.

I-au fost returnate lucrurile, mai puţin cartea cu poezii „Povestea vorbii”, de Anton Pann.

**

Îmi amintesc şi când tata mă lua cu el la târgul organizat în satul vecin, Călugăreni. Aflasem cum, în crâncena bătălie dintre oastea otomană condusă de Sinan Paşa şi armata română a lui Mihai Viteazul, la 13 august 1595, osmanul s-a prăbuşit de pe podul de peste Neajlov cu cal cu tot, abia salvându-l ienicerii, fără a-şi fi găsit dinţii pierduţi în apa însângerată.

După revoluţie, prin modernizarea podului şi a şoselei, au dispărut inscripţiile turnate în bronz, care înfăţişau chipul domnitorului român şi efigia Ţării Româneşti.

Izolat la domiciliu, mi-e dor de copilărie, aşa cum a fost, de bunicii, părinţii şi de fraţii care nu mai sunt, mi-e dor şi de mine, privindu-mă în vechile fotografii. Şi ce bine era când ziceam că-s vremurile grele, dar frumos trăite!


What's Your Reaction?

hate hate
0
hate
confused confused
0
confused
fail fail
0
fail
fun fun
0
fun
geeky geeky
0
geeky
love love
4
love
lol lol
0
lol
omg omg
0
omg
win win
0
win