Ce prost am fost!

3 min


mohor-marin
Iherb
Reducere de 20%
+ 5% extra folosind codul de reducere: AXC0435

Vă amintiţi, dragi prieteni de-o vârstă cu mine, vă amintiţi de anii „dictaturii proletariatului”, ai ascuţirii luptei de clasă”, ai „exploatării omului de către om” şi ai „capitalismului în putrefacţie” ?

Vă amintiţi lozincile scandate la defilare în cinstea zilei de 23 august ? Una suna aşa: „Stalin şi poporul rus, libertate ne-au adus!” În inimile copiilor se cuibărise cultul pentru tătucu’ Stalin, iar eu, pionier fiind, am şi plâns la moartea lui. I-am dat de veste tatălui meu, lăcrimând. Scrisesem şi o poezie, a cărei primă strofă suna aşa:

„S-a zguduit văzduhul, s-a clătinat pământul,
S-a întristat şi cerul, căci soarele s-a stins.
Mai iute ca lumina, ca vântul ori ca gândul
Tristeţea morţii tale o lume a cuprins !” 

Tata mi-a apreciat talentul cu o palmă peste obraz, cam dureroasă pentru un copil în clasele primare. Nu trecuse multă vreme de când părintele meu se întorsese de pe frontul sovietic, umilit şi rănit, scăpând ca prin minune cu viaţă, spre deosebire de alţi săteni al căror nume a rămas doar pe monumentul din sat.

– Prostule, mi-a strigat, nu ştii nimic. O să afli mai târziu, când vei deschide mai bine ochii, cine a fost tătucu’ Stalin.

Peste ani, am aflat, fie din amintirile de război ale unor veterani , fie din cărţi, din reviste, din emisiuni televizate. Încă ne cutremurăm aflând şi despre atrocităţile pe care le săvârşeau diabolicele „cozi de topor” împotriva celor care se opuneau instaurării pe meleagurile mioritice a regimului stalinist, precum şi al celor care-şi apărau convingerile creştine, politice, filozofice, sociale. Unul dintre ei a fost poetul Vasile Militaru.

Întru cinstirea şi pomenirea acestor eroi ne închinăm cu pioşenie, sub jurământul de a nu-i lăsa învăluiţi în negura uitării şi a vremurilor, acesta fiind scopul prezentei evocări:

**Poetul Vasile Militaru a fost unul dintre sfinţii martiri ai neamului românesc. Avea 74 de ani când a fost arestat de la domiciliul din Piteşti, la 8 ianuarie 1959. Până atunci, cunoscuse gloria literară datorită numeroaselor volume de fabule şi poezii cu caracter patriotic sau de factură filozofico-religioasă, editate între 1918-1944, colaborând şi la diverse reviste şi ziare (Universul, Drum nou, Porunca vremii etc.). Primise, în anul 1933, Premiul Academiei, pentru volumul „Divina zidire” (Psaltire în versuri), bucurându-se, mai ales în perioada interbelică, de o popularitate extraordinară. Se afla însă în vizorul organelor de Securitate, până în ziua când, refuzând să-şi folosească talentul în favoarea noii orânduiri, a replicat: „În poeziile mele, nu va rima niciodată „popor” cu „tractor”.

Torturat mai întâi la Piteşti, a fost transferat la Craiova, unde, judecat şi condamnat de Tribunalul Militar, trebuia să ispăşească, prin Sentinţa nr. 390 din 20 iunie 1959, 20 de ani de temniţă grea pentru crima de uneltire contra ordinii sociale, la 12 ani închisoare corecţională pentru delictul de deţinere de publicaţii interzise, 10 ani de degradare civilă, în total… 42 de ani!, confiscarea totală a averii personale, plus obligaţia de a plăti 1000 lei cheltuieli de judecată. Poetul de suflet al românilor a primit pedeapsa cu moartea! I-au fost arse toate manuscrisele găsite la domiciliu, şi interzicerea volumelor sale de pe piaţa românească, din biblioteci şi librării, scoaterea lui din conştiinţa publică. Autorităţile comuniste atribuiau versurile lui altor poeţi. De pildă, poezia „A venit aseară mama” devenea a lui George Coşbuc, iar versurile cunoscutului cântec „M-am născut într-un bordei” „veneau” din… folclorul românesc. După scurtă vreme de la pronunţarea sentinţei, pe 8 iulie a aceluiaşi an, poetul Vasile Militaru a murit în închisoarea de la Ocnele Mari, chinuit de bestiile cu chip de om, dar lipsite de… omenie.

Prin sârguinţa soţiei, actriţa Telly Barbu, de la Teatrul Al. Davila din Piteşti, osemintele i-au fost deshumate şi strămutate la cimitirul Bellu, din capitală. La moartea acesteia, autorităţile au refuzat să fie înmormântată lângă soţul ei.

Unul dintre supravieţuitorii de la Ocnele Mari, Dumitru Radu Udar, avea să-şi amintescă, în volumul „Documentele rezistenţei”: „Poetul stătea singur în celulă, mai degrabă izolat, neacordându-i-se nici un ajutor medical. Pe mica măsuţă de fier se găsea o cană cu ceai neîndulcit, pe care îl beam toţi, o bucată de turtoi şi un castron de tablă în care abia se distingeau câteva boabe de arpacaş, de multe ori nefiert şi plin de gărgăriţe…”

Astfel de mărturii sunt cutremurătoare. Când am deschis ochii spre adevăr, mi-am dat seama cât au suferit sfinţii martiri ai neamului românesc şi câtă dreptate avea Tata: Ce prost am fost ! Eram, totuşi, un copil…

Gheorghe Mohor


What's Your Reaction?

hate hate
0
hate
confused confused
0
confused
fail fail
0
fail
fun fun
0
fun
geeky geeky
0
geeky
love love
0
love
lol lol
0
lol
omg omg
0
omg
win win
0
win