Demult, demult, decând Dumnezeu a făcut pământul și l-a împodobit cu lemne și de toate, să spune că lemnele mergeau singure la casa omului. Doar de ducea omul în pădure și zăcea: „Hai lemnule acasă!” Și număi decât mergea.
Odată s-a dus și o babă, ca să i-a un lemn acasă. Ia spus lemnului și a și loat-o din loc amândoi. Pe drum dupăce au mers o bucată de drum, baba îi zice:
– „Stăi lemnule, să mă pui și eu pe tine că sânt bătrână și mă dor picioarele”.
Lemnul a stătut, s-a suit baba și hai, lemnule!
A măi mers o țâră și iar îl oprește:
– „Stăi lemnule, să măi pui și cățauoa asta a mea, că osteni și ia”.
A pus și cățauoa și hai, lemnule!
Dar nici el n-a mai vrut. Că hâț la vale, hâț la deal, nimic, că prea l-a sucit baba.
De atunci nu măi merg lemnele sângure acasă și să măi duc și oamenii și le iau cu caru.
Auzită de la Ioniță Smărădoiu, agricultor, com. Știrbești – Vâlcea. Culeasă de înv. M D. Nițu. Publicat în revista Izvorașul – 1937. Readus din negura timpului pentru a delecta inimile celor „puțini”de Remus Mohor
0 Comments