În ajunul răscoalelor din 1907 și în ajunul împărțirii pământului, între țăranii care de milenii îl muncesc și-l apără, înflorise în orașele României o literatură idilică și rustică. O scriau orășenii, cărturari firavi, disprețuiți de boerii în slujba nesigură a cărora se aflau. Țăranii n’au putut afla că de dragul lor se urzise o concepție de artă, o morală și o politică, decât târziu, după ce, stăpâni pe pământ, au început să-și trimeată copiii la orașe, cărturari la rândul lor.
Dacă idealismul țărănesc, făurit la oraș, își are o explicație pe care nu e locul s’odesvoltăm aci, n’am înțeles de ce a rămas – și stărue să rămâe – tendința la cărturarii orășeni, emancipați și ei, să facă din țăranul de azi, proprietar de pământ, un literat. Se pare că zelul de propagandă culturală la sate e atât de mare, încât școlile primare și cele mijlocii, sunt neîndestulătoare pentru setea de idei a țărănimei.
Profesori de toate categoriile, până la cele mai înnalte, oameni politici și scriitori cu slujbe mari oficile se adună în Comisie și lucrează cu râvnă la transformarea definitivă a plugarului în om de cultură.
Să nu fim rău înțeleși: Comisia nu urmărește îmbunătățirea corpului didactic rural, nici înzestrarea și îmbogățirea școalei rurale cu material didactic, nici pregătirea unor abecedare, cărți de citire, aritmetici și caete de desen – toate tip model. Aceste nimicuri, prevăzute în activitatea zilnică a unei Direcții din Ministerul Instrucției, nu interesează Comisia idealistă ale cărei țeluri merg mult mai departe și stau mult mai sus.
Idealul urmărit, și prin realizarea lui se va ajunge la culturalizarea deplină a sătenilor inculți de azi, e ca plugarul să aibe de-apururea nevoe de o carte literară scrisă și tipărită de domni talentați din București. Ionică, mergând cu oile pe munte, să aibă în desagă, alături de bucata de mămăligă și „Tebaida” scrisă d-lui V. Eftimiu, tipărită în zece milioane de exemplare de Cassa Școalelor, iar Mărin, în vârful carului cu fân sî citească Mariei, obosită de muncă, fabulele d-lui Vasile Militaru, trase în optsprezece milioane de exemplare. La mulsul vacilor, Măndica să închidă ochii și să recite din d. Mircea Rădulescu, iar la arat, dimineața, înainte de răsăritul soarelui, nea Stan – deși poetul, în București, doarme dus – să declame din „Șesurile Natale” ale d-lui Nichifor Crainic…
Nu, acest ideal e ridicol și el n’a fost realizat niciodată în nici o țară agricolă. Țăranul și-a făcut și își face cântecul și poezia lui, de care orășenii uneori i-au cunoștință cu uimire. Țăranul nu vrea să cunoască – pentrucă nu le înțelege și le disprețuiește – poezia și cântecul de la oraș, chiar când se prefac și vor să se schimonosească țărănește.
Tot ce putem face pentru țăran – căci altceva nu se va putea face niciodată – e să nu-l mai batjocorim. să nu-l silim cu jandarmul să fie și literat după ce l’am silit să fie om politic. și să-l lăsăm așa cum l’a sortit Dumnezeu. între boii, luncile și holdele lui.
B. de P. (12 August 1928)
0 Comments